UNELE POVEȘTI DEVIN
REALITATE, ALTELE RĂMÂN DOAR POVEȘTI...
Cu drag,
A.
I
POVESTEA ZBÂRCIULUI ȘI A
LUI NINI
Nu a fost niciodată și nici nu o să fie cândva o
ciudățenie de arătare numită Zbârciul. De fapt, nu era nimic foarte ciudat la
el, ci doar așa i se mai părea lui din când în când...
Zbârciul era chiar simpatic privit dintr-un anumit
punct de vedere... mereu aparent detașat de tot ce îl înconjoară, mai ales
emoții inutile și alte trăiri banale, mereu preocupat de micile sale proiecte, mereu
dornic să arate celorlalți cât de sigur este el pe propriile sale decizii și
cât de capabil este de a face față oricărei situații mai mult sau mai puțin
hilare întâlnită în cursul vieții sale de Zbârci.
Zbârciul era tare amuzant dacă ai fi stat să îl
privești îndelung, între zbaterile sale cotidiene și seriozitatea cu care
încerca să aprofundeze orice se ivea în calea vieții sale. Aparenta nepăsare și
nonșalanța îi confereau un aer boem, un pic snob, ca un fel de prinţişor mereu
cu nasul ascuțit și mic ținut contra vântului, cu toate că Zbârciul nu avea
nimic de a face cu clasele nobiliare sau înfățișările aristocrate. Zbârciul nu
era chiar mic de statură și avea niște ochi mari, mereu limpezi, mereu senini.
Tot corpul său era acoperit de un puf moale de culoarea soarelui la asfințit.
Atitudinea sa morocănoasă conferea întregului ansamblu un pic de șarm... și să
nu mai vorbim de pălăria sa mare și verde, mereu ținută într-o parte, mereu cu
pana aranjată și mereu spațiul de joacă a lui Nini.
Zilele Zbârciului curgeau monotone, fără prea multă
agitație, fără prea multe accidente nedorite... pur și simplu treceau și el le
primea cu îngăduință pe fiecare dintre ele.
“Zbârciule, ştii că azi ești la fel de deosebit ca și
ieri?”
“Nini, dispari sub pană și termină să mă stresezi!”
“Zbârciule și anul aceasta de Crăciun tot nimic ai să
faci?”
“Nini, bagă-ți mințile în cap și termină cu
prostiile! Dacă mă superi prea tare s-ar putea să te trimit direct în zăpadă
până după Crăciun!”
Nini chicoti cu poftă de pe marginea pălăriei verzi
și își spuse în gând “Ba nu ai să o faci! Pentru că sunt prietenul tău de
foarte multă vreme și mă prețuiești!”
“Ai să mă lași anul acesta să deschid cutia cea mare
de pe raftul cu cărți, aia de strânge praf degeaba și nu lași pe nimeni să se
apropie de ea?” întrebă Nini dornic să își satisfacă această curiozitate de
ceva vreme... cam de când îl însoțea pe Zbârci.
În biblioteca Zbârciului era o ordine exemplară, doar
ordine, că praful deja zăcea pretutindeni de ceva vreme. Îi era lehamite să
facă curățenie singur și oricum nu primea prea multe vizite din partea
cunoscuților ca să se deranjeze prea des pentru curățenie. Iar cei ce îl
vizitau deja se obișnuiseră cu el așa.
Curiozitatea lui Nini în fiecare an era îndreptată
către acea cutie, ferecată cu un lacăt imens, ruginit și așezată pe ultimul
raft al bibliotecii. De foarte mult timp Nini insista să deschidă acea cutie,
dar Zbârciul se împotrivi mereu, ieșeau uneori discuții destul de aprinse între
cei doi pe această temă. Nini știa totul despre el, mai puțin ce se afla în
cutia cu pricina și asta îl rodea îngrozitor... într-un oarecare fel nu prea
accepta să aibă secrete unul față de celălalt. Și în fiecare an, înainte de
Crăciun, Nini îi făcea zile amare Zbârciului cu privire la misterul din cutia
de pe ultimul raft al bibliotecii. Zbârciul se ofusca mai mereu când venea
vorba de acea cutie și îl repezea pe Nini, certându-l sau încercând să ignore
micile răutăți ale acestuia. Dar Nini nu ceda așa ușor, știa că, la un moment
dat, trebuia să îi deschidă cutia cu pricina, iar dacă nu ar fi deschis-o
Zbârciul, într-o bună zi s-ar fi cățărat singur pe rafturi și ar fi găsit o
modalitate de a își satisface curiozitatea.
Nini era prietenul cel mai bun al Zbârciului. Se
știau de o veșnicie... iar pălăria mare și verde era locul său preferat de unde
admira toată viața Zbârciului. Nini, deși era mic, foarte mic, avea o privire
tăioasă și o personalitate destul de puternică, încât reușea uneori să îl
scoată din sărite de Zbârci, dar asta făcea parte din farmecul vieții lor în
doi. Erau nedespărțiți și aveau să rămână așa probabil multă vreme, pentru că
Nini nu era nimic altceva decât prietenul imaginar al Zbârciului și confidentul
său de nădejde. Amândoi au creat o lume a lor, unde se simțeau protejați, dar
cu toate acestea Nini încă mai încerca să afle misterul din cutia plină de
praf... poate că Zbârciul nici măcar nu mai ținea minte ce pusese acolo... știa
doar că nu este nevoie să deschidă ce zăcea ascuns printre vreme și colb.
“Mergem să cumpărăm chestii? întrebă Nini pe
Zbârci. Nu de alta, dar mâine este Ajunul Crăciunului și dacă tot nu ai chef să
faci ceva măcar am fi stat la povești la o sticlă de cuvinte!”
“Mare amator de licori bahice ești măi Nini, râse
Zbârciul. Mergem, așteaptă o secundă să îmi pun haina pe mine, pălăria și
mergem!”
“Și mâine îmi deschizi cutia?” întrebă obraznic Nini.
“Nu îți forța norocul!” i-a răspuns Zbârciul ofuscat.
Știa că, la un moment dat, pusese ceva de preț în nenorocita aia de cutie, dar
uitase și gândul că nu trebuia deschisă niciodată îl ținea departe de nevoia de
a își aminti vremuri trecute.
“Bine! Anul ăsta am să găsesc o cale să o deschid
singur! Ai priceput!” se răsti Nini, parcă deja obosit de nevoia de a
identifica modalități de a deschide cutia cu pricina.
“Ai să regreți! Îl amenință scurt Zbârciul.
Petrecuseră ceva vreme prin magazine, privind la
oamenii care căutau cadouri pentru cei dragi, făceau aprovizionarea pentru
sărbătoarea ce urma să vină. Era multă vânzoleală prin oraș, oameni agitați,
copii gălăgioși, mașini claxonând, cozi interminabile în magazine.
Zbârciul și cu Nini erau calmi. Priveau senini la
toată frământarea și viața din jurul lor, își mai spuneau câte o glumă, își
aruncau câte o ironie. Mergeau încet, parcă neafectați de tot freamătul din
urbe. Pentru ei nu era decât o altă zi, pe care și-o petreceau împreună,
încercând să aleagă ceva de calitate de servit la discuțiile de după masa
simplă de Crăciun.
Au trecut pe lângă rafturile cu vinuri, și-au ales
după obișnuitele polemici vinuri care să le convină amândoura și s-au întors
acasă, un pic obosiți, dar satisfăcuți de timpul petrecut împreună.
Uneori lumea se uita destul de ciudat și cu multă
reticență la Zbârci, văzându-l că vorbește de unul singur în fața vitrinelor
sau că mai râde zgomotos fără un motiv. Dar, lumea nu știa despre Nini... și
niciodată nu va ști ceva despre el.
Venise și ziua cea fatidică de dinaintea Crăciunului.
De când se trezise, Zbârciul era morocănos și nu dorea să îl bage prea mult în
seamă pe Nini, deşi acesta țopăia vesel pe marginea pălăriei mari și verzi. Se
luase cu treabă, ba mai ieșise prin oraș, ba își mai programase niște întâlniri
scurte cu câțiva cunoscuți... numai de Nini nu avusese chef.
Nini se retrăsese sub pana mare de la pălărie și
aștepta să îi treacă nebunia Zbârciului, asta având să se întâmple spre seară,
când urmau să stea de povești în fața paharului de vin.
“Abia aștept seara!” își șoptise Nini și un zâmbet
cald i se afișase pe față... în seara asta o să afle ce e în cutie... singur...
și o să îi aducă aminte Zbârciului de el însuși. Avea, aşa... o premoniție că
va fi o seară specială pentru ei doi.
Zbârciul intră în casă înfrigurat. Scosese două
pahare cu picior înalt, speciale pentru vinul cumpărat, dar și pentru ocazia de
seară de Ajun de Crăciun.
Nini țopăia pe marginea pălăriei mari și aștepta să
se așeze în fotoliul confortabil ca să îi povestească Zbârciului.
În sfârșit momentul cu pricina veni și Nini se așeză
lângă Zbârci și începuse a povesti.
“Mai ții minte Zbârciule când vorbeam câte în lună și
în stele, când îți povesteam despre micile mele dorințe, iar tu te arătai la
fel de rece și distant ca în fiecare zi? Ții minte, Zbârciule? Când ți-am spus
că vreau să văd un film și tu te-ai ținut tare câteva zile și apoi mi-ai propus
să ne uităm la el? Și erai rupt de oboseală și ai adormit? Ții minte,
Zbârciule?” chicoti Nini.
Zbârciul se scutură un pic din visare și îi spusese
că așa a fost să fie, nu că neapărat ar fi ținut cont de dorința lui Nini.
Nini zâmbi cald și lăsă ciufutul Zbârci să găsească
explicații complexe.
“Dar atunci când am fost să ne plimbăm doar noi doi?
Zi, Zbârciule, iți amintești?”
“Și ne-am spus și prostii și bune și rele...”,
continuă Zbârciul, după ce mai sorbi cu poftă din vinul roșu... și pe chipul
său se așternuse un zâmbet.
“Auzi, Nini, de ce te ții de capul meu? De ce nu ai
plecat și tu la un moment dat?” întrebă Zbârciul, încruntându-se ușor.
“Pentru că vreau să văd ce este în afurisita aia de
cutie!” spuse Nini, râzând cu poftă. “Apoi, pentru că nu ești chiar atât de
ursuz și monoton cum crezi tu. Eu m-am distrat minunat pe seama ta, dar și cu
tine. Pentru că încă mai ai vise și speranțe pe care le ții ascunse pentru
tine, preferând să porți masca dură a realității, pentru că râzi la glumele
mele și pentru că știu că nu te superi pe mine atunci când mă joc cu tine.
Pentru că, deși pretinzi că ești nemuritor și rece, te uiți la lumea asta a
pământenilor și atunci când poți, ajuți. Pentru că este atât de amuzant când
vorbele îți contrazic faptele. Pentru că încă mai ești liber și ca tine sunt
puțini. Pentru că ești demn, chiar dacă ai un prieten imaginar la tine pe
marginea pălăriei şi oamenii se uită ciudat când vorbești cu el. Și pentru că,
încă ai nevoie de prietenul tău Nini.”
Zbârciul se încruntă la Nini, se retrăsese în spaţiul
său intim... și tăcu... apoi, se ridică ursuz din fotoliu și sub pretextul că
se simte obosit plecase la culcare.
Nini rămăsese singur în întuneric și liniște... și
într-un fel melancolic își spusese cu voce șoptită “Vezi, de aia încă nu am
plecat...”
Apoi, avea de gând să afle clar ce era în acea
nenorocită de cutie... așa că se coborâ de pe marginea pălăriei verzi și se
înarmă cu mult curaj pentru a ajunge la cutia cu pricina. Măsură cu privirea
cât are de urcat... eheee... cale lungă era, dar Nini era ușor și țopăia de pe
un raft pe altul, de pe o carte pe alta, până a ajuns acolo sus... lângă cutia
magică.
Încercă să ridice lacătul... nimic... era de
neclintit. Încercă să se uite pe gaura cheii... nimic.. întuneric... se mai
învârti de câteva ori în jurul cutiei... poate îi vine vreo idee strălucită...
și deodată își aminti... demult, tare demult Zbârciul ascunsese o cheie...” Da,
aia trebuia să fie!”
Se coborâ Nini și găsise cheia cu pricina sub vaza de
pe pervazul ferestrei. O ridică cu putere și fugi iar până la cutia cu pricina.
Băgă cheia în lacăt și răsuci... și lacătul se deschise cu un scârțâit
metalic... dăduse lacătul la o parte și ridică cu greu capacul cutiei. O lumină
roșie năvăli în ochii lui Nini... era atât de caldă, atât de frumoasă, atât de
liniștitoare...
Nini privi fascinat globul din interiorul cutiei care
împrăștia lumina magică. Ochii i se umpluseră de lacrimi, zâmbetul trona pe
chipul său micuț și și-a dat seama ce reprezenta tot ceea ce stătuse sub lacăt
atâta amar de vreme.
Luă cu grijă globul și îl coborâ de pe bibliotecă,
apoi se chinui să îl aducă până în camera Zbârciului, acolo unde era și bradul
împodobit. Lumina globului se revărsa pretutindeni în casă, era atât de
frumoasă... totul parcă se trezise din amorțeală... totul fremăta... totul era
luminos și viu.
Zbârciul se trezise în dimineața Crăciunului. În casă
era liniște, iar Nini nu se mai zărea pe nicăieri. L-a căutat disperat peste
tot, pe marginea pălăriei, sub pană, în bibliotecă... până când văzuse cutia
deschisă. Se întoarse apoi în camera unde dormise și abia atunci văzuse lumina
magică și caldă de sub brad. Ridică globul și îl privea fascinat... un bilet
era agățat de el: “E inima ta! Crăciun fericit! “Nini.
·
Aceasta este povestea Zbârciului și a lui Nini, spusă
de fata cu ochii verzi, poveste care niciodată nu va fi și niciodată nu se va
povesti...
II
CEVA ZBÂRCI (SAU CE A
FOST DUPĂ NINI)
Zilele
Crăciunului trecuseră de ceva vreme și Zbârciul se întorsese la activitățile
sale cotidiene. Acum, că își regăsise inima pierdută de atâta amar de vreme era
vesel mai mereu. Îi plăcea să se plimbe destul de mult, nu se mai închidea
mohorât în casă, privea fascinat cerul și surprindea în fotografii culorile
amestecându-se în frenetice peisaje, fotografii pe care le strângea cu grijă
pentru a nu uita parcă nicio clipă de fericire din viaţa sa de după Crăciun.
Începuse să își facă noi prieteni, cu care ieșea destul de des în oraș, mergeau
în drumeții, își făceau farse... viața Zbârciului cu inimă nu mai era nimic din
ce fusese mai demult. Renăscuse și dorea să îmbrățișeze cu poftă orice clipă ce
trecea pe lângă dumnealui...
Preocupat de
noile sale activități, începuse să își amintească de Nini din ce în ce mai
rar... încercase să îl readucă cumva în viața sa, să îi mulţumească pentru tot
ce făcuse pentru el, pentru că îi oferise un cadou unic în toată existenţa
Zbârciului, pentru că nimeni înainte de Nini nu se mai gândise să deschidă acea
nenorocită de cutie pentru a scoate din ea tot ceea ce era mai de preț la
ființa morocănoasă... dar Nini nu era de găsit pe nicăieri...
Zbârciul analiză
în detaliu situația prin care trecuse cu Nini și își spunea deseori pentru a se
justifica probabil în fața propriei persoane ”Ei cine ar
putea să readucă un prieten imaginar?? Poate eram doar bolnav pe atunci!!
Nimeni nu știe de Nini! Nimeni nu a aflat despre el ceva! Probabil că niciodată
nu a existat! A fost doar o zămislire a propriei mele minți rătăcite! Da, Nini
nu a existat!”
Alte dăți,
Zbârciul se gândea la cât de drag i-a fost totuși prietenul său mic, ce mereu
stătea pe marginea pălăriei mari și verzi, agățat de pana imensă și care mereu
avea ceva de comentat, mereu era curios să mai știe câte ceva din felul de a fi
al Zbârciului, mereu îl certa și mereu îl primea cu căldură și zâmbete
copilărești.
Apoi, îl renegă
din nou ”A fost doar o zămislire a minții mele bolnave! Nu a existat nicicând,
nu a existat Nini!!” și ochii i se mai umpleau din când în când cu lacrimi
pentru că știa că se mințea într-un mod destul de evident pe sine însuși...
doar Nini fusese singurul care îi dăduse inima înapoi... doar el...
Reveriile despre
Nini începuseră să fie din ce în ce mai rare... viața Zbârciului devenise una
destul de optimistă și armonioasă.
Nu renunțase să
cutreiere magazinele cu vinuri, pentru a vedea care sunt cele mai noi oferte în
domeniu și nici nu renunța la a se răsfăța cu cele mai nobile sortimente pe
care le depozita cu grijă în micuța cramă din casa sa. Nu renunțase nici la a
se plimba singur pe străduțe care duceau spre nicăieri pentru a își asculta
gândurile și a visa cu ochii deschiși la cine știe ce scenariu oferit acum de
inima sa.
Îi plăcea să își
asculte de multe ori inima cum bătea regulat, acolo în piept și cum între acele
infinite bătăi se degaja permanent o pleiadă de sentimente noi și greu de
explicat cu care Zbârciul trebuia să se confrunte în fiecare zi.
Acum se îmbrăca
mai cochet, își alegea cu grijă hainele din cele mai noi și în vogă colecții și
se admira îndelung în fața oglinzii imense pe care și-o achiziționase și pe
care o pusese în living, parcă pentru validarea permanentă a celui de devenise
acum.
Era chipeș
Zbârciul, trecea destul de des prin saloanele de înfrumusețare unde își aranja
puful de culoarea soarelui în asfințit. Mereu parfumat, mereu rafinat, mereu
jovial, mereu sigur pe el și cu un zâmbet larg pe chip, Zbârciul devenise o
figură destul de populară prin mica urbe. Pentru a nu se dezice de noul statut
pe care îl dobândise, nu pierdea nicio ocazie de a își flutura inima prin fața
ochilor celor ce încă nu și-o descoperiseră sau poate chiar nu o aveau.
Începând să se
sature de viața sa populară și îndestulătoare, Zbârciul se hotărâ să își
găsească pe cineva cu care să împartă și bunele și relele.
Nini deja nu mai
exista în mintea Zbârciului, fusese o nălucă a trecutului, iar inima și-o
recăpătase singur, fără niciun fel de ajutor... fără niciun Nini...
Zbârciul deja
avea planuri importante pe care trebuia să și le atingă cu orice preț.
Perindându-se prin micul orășel, pe la petreceri, ieșiri și diferite evenimente
care strâng de obicei foarte multă lume, Zbârciul o întâlni pe Tara.
Tara era o
ființă de o frumusețe rară, cu niște ochi mari și albaștri, cu părul lung și
negru, cu un corp zvelt, buze groase și un zâmbet năucitor. Nu ar fi putut
rezista Zbârciul unei asemenea tentații, în mintea sa era perfectă, iar inima
devenise de un roșu intens. Zbârciul și Tara au continuat să se vadă destul de
des, iar după o vreme Zbârciul i-a propus să se mute împreună. Așa că, viața
celor doi începuse timid să se contureze. Era fericit Zbârciul, anii treceau și
odată cu ei tot atâtea Crăciunuri pline de emoții și lume și prieteni și
povești...
Trecuseră mai
bine de 5 ani de când Zbârciul devenise altul și se apropia un alt Ajun de
Crăciun. Zbârciul își luă rămas bun de la iubita sa Tara și plecă să colinde
magazinele aglomerate din oraș în căutarea cadoului perfect pentru aceasta.
Trecuse, bineînţeles și prin magazinul de vinuri și polemiză un pic cu el
însuși pentru alegerea vinului ideal pentru eveniment, după care, iar o luă în
neștire printre magazinele frumos luminate să aleagă ceva pentru Tara.
La un moment
dat, pe o străduță mică și puțin luminată văzu o firmă argintie și foarte
sclipitoare. Emblema firmei era o stea căzătoare, precum cele care poartă
dorințele sufletelor ce au nevoie de speranță. Deschise ușa timid și aruncă o
privire înăuntru. Era o lumină gălbuie, caldă, amestecată cu nuanțe roșii de la
perdelele de decorațiuni de Crăciun. Ca de nicăieri apăruse o domnişoară zâmbitoare
lângă Zbârci.
”Aveți de ales
un cadou special!” i-a spus aceasta, luându-l prin surprindere...
”De unde știți?”
întrebă Zbârciul contrariat.
Domnișoara zâmbi
cald..”Eu știu destul de multe!”, îl apucă de mână și îl trăsese după ea într-o
încăpere micuță în care zăceau foarte multe cutii.
Zbârciul se
ofuscă un pic, considerând atitudinea domniței sfidătoare și de-a dreptul
foarte impertinentă.
”Știu că
probabil v-am deranjat cu atitudinea mea!” i-a răspuns aceasta.
Zbârciul tresări
din nou și își spuse în sinea sa ”Domnița îmi citește gândurile!!”
”Alegeți o
cutie, pe care o doriți! Cutia și ce va fi în ea vă aparține în totalitate, în
mod gratuit, dar cu o singură condiție... ea va fi deschisă abia a doua zi de
Crăciun... la noi abia atunci se înfăptuiesc miracole!”.
Zbârciul luă o
oarecare cutie, vrând parcă să scape cât mai repede de acel circ ciudat. Îi
zâmbi politicos domniței și părăsi micul și bizarul magazin.
Ieșise pe ușă și
făcu câțiva pași pe aleea mică... privi înapoi și nimic din tot ce văzuse cu
câteva clipe înainte nu mai exista. Totul dispăruse parcă în pământ, magazinul,
firma luminoasă, totul...
Se scutură un
pic, parcă trezit dintr-o ciudată visare și porni să se plimbe fără o țintă
anume pentru a își limpezi gândurile și pentru ca Tara să nu îl vadă bulversat
la întoarcerea acasă, pentru că avea să îi adereseze o infinitate de întrebări
la care acesta nu putea răspunde nicicum.
Puse cutia bine
în buzunar și mergea cu pași apăsați, lăsând urme adânci pe zăpada pufoasă
căzută înainte de Crăciun.
Deodată tresări
iar... un chicotit puternic venea din fața sa, o larmă și o veselie de
nedescris. În față era o ființă mică, cu ochi mari și negri care arunca niște
conuri de brad unui câine, iar acesta fugărea cu o viteză maximă micile jucării
și apoi fugea cu ele în gură și se tăvălea prin zăpada moale. Și mica ființă,
cu ochii mari se arunca peste câine și făcea îngerași pe zăpada în timp ce
veselul patruped încerca să mai înhațe alte conuri de brad. Era atâta veselie
și inocență în toată acea vânzoleală prin zăpadă și râsete parcă aparținând
unor copii pentru care timpul se oprise în loc spre a le oferi clipe de bucurie
simplă, cu stele de zăpadă ce îi învăluiau ca într-un basm.
Zbârciul
încremeni în loc și privea nesătul la bucuria din fața ochilor săi.. și parcă
paralizat de emoția momentului scoase câteva sunete greu articulate ”Niniiii!!!”
Joaca se oprise
instant, mica ființă se ridică din zăpadă și încet se întorsese cu fața către
Zbârci.
Zâmbi
melancolic, iar ochii i se umeziră...
”Zar! Zar! Vino
aici să cunoști pe cineva!” strigă Nini sugrumat ușor de emoție.
Blănosul se
scutură de zăpadă și alergă către Nini, oprindu-se la piciorușele mici ale
acestuia.
Ca să scape de
tensiunea momentului Nini începuse să bânguie câte ceva.
”Zar, el este
Zbârciul! L-am botezat așa pentru că este alb cu negru la fel ca un zar! Că
atunci când sunt nehotărât cu privire la câte ceva, pot să aleg pentru fiecare
față a zarului câte o posibilitate! L-aș fi botezat Ban, dar mi-aș fi redus
alegerile la doar două!” spuse Nini, încet, parcă nevrând să îl sperie mai tare
pe Zbârci.
”Nini, murmură
pierdut Zbârciul, tu nu erai prietenul meu imaginar?”
Nini zâmbi
inocent și îi răspunse ”Nu, eu nu eram prietenul tău imaginar, eu te-am
lăsat să crezi doar ceea ce ai vrut tu să crezi pentru că era singura șansă ca
să îți dau inima înapoi! Mai mult de atât te-am lăsat să crezi că sunt un el și
nu o ea cum sunt de fapt, pentru a nu te speria și a mă respinge! Important e
că acum ai o inima și te văd fericit!”
”Nini!” murmură
iar Zbârciul pierdut...”Nini, mi-a fost dor de tine!”
”Văd că ai
reușit să te descurci destul de bine cu tot acest dor pentru mine!” râse
inocent Nini.
”Ce ai făcut în
tot acest timp?” întrebă Zbârciul ”De ce m-ai lăsat atunci? De ce ai plecat fără nici
măcar un cuvânt?”
”Ba ți-am lăsat
cuvinte, adu-ți aminte.. erau
”E
inima ta! Crăciun fericit! Nini!”, contractul meu se terminase și a trebuit să
plec... trebuia să plec...”
”Dar de ce? Și
despre ce contract vorbești, Nini?”
”Asta e o
poveste lungă, dacă vrei ți-o fac cadou acum”. Nini zâmbi, îl apucă de mână pe
Zbârci și se îndreptă alături de acesta într-o direcție doar de ea știută.
Au intrat
într-un mic bar, de fapt era un magazin de vinuri. În localul respectiv mesele
erau micuțe, cât să stea două persoane la povești de demult, lumina era caldă,
iar în surdină se auzea muzica lui Leonard Cohen. Era localul preferat a lui
Nini, plus că Zar era de-al casei.
Zbârciul și Nini
se așezară la masă, Zar s-a furișat lângă șemineul din local, iar ospătarul
deja se îndrepta către cei doi.
”Ca de obicei,
Nini?” întrebă ospătarul.
”Da și să fie
dulce!” răspunse Nini zâmbind.
”Și domnul?”
întrebă ospătarul.
”Ăăăăăă, se
bâlbâi Zbârciul, la fel ca Nini!”
Pe masă
apăruseră două pahare mari și lucioase pline până la jumătate cu vin roșu. Nini
făcu scurt din mână un gest și de nicăieri se aprinsese o mică lumânare gălbuie
care răspândea un plăcut parfum de vanilie și scorțișoară.
”Zi-mi, Nini, de
ce?” bângui Zbârciul.
Nini zâmbi,
trase aer în pieptul său micuț, privi scurt la Zar și începuse a povesti.
”În acea
perioadă, acela era locul meu de muncă, aceea era treaba mea, să redau inimile
înapoi celor ce credeau că le-au pierdut și pentru asta trebuia să fac tot ce
îmi stătea în putinţă. Era un target care trebuia atins, fericirea lor trebuia
să primeze peste tot ce mi-aș fi dorit eu atunci. Și pentru asta puteam să fiu
prieten imaginar, stea căzătoare, el în loc de ea, povestitor, zână, trebuia să
fiu orice... mai puțin ceea ce îmi doream eu.. dar, asta nu făcea parte din
job. Așa că, atunci când mi-ai fost desemnat, studiasem un pic profilul tău și
am văzut că cel mai singur pentru mine era să pretind că sunt un el, prieten
imaginar. Cel puțin nu te-aș fi speriat cu pretenții și ți-ai fi deschis mult
mai ușor mintea în fața mea. Despre asta a fost vorba. Trebuia să te fac
fericit. După ce mi-am onorat contractul care te-a vizat pe tine mi-am dat
demisia... și a fost mai bine să plec... nu am mai putut să fac asta nicicând,
știu că au rămas poate oameni fără inimi, dar sunt sigură ca ceilalți colegi pe
care i-am avut au făcut treabă bună cu aceștia. Sper că m-am descurcat onorabil
cu tine. Tu trebuia să o întâlnești pe Tara, trebuia să fii fericit cu ea, iar
locul meu unde ar mai fi fost?... tot pe
marginea pălăriei tale mari și verzi ascunsă sub pană?”. Nini știa destinul
Zbârciului, iar orice intervenție în acesta probabil că l-ar fi rănit cumva,
iar Nini nu a știut ce altceva putea să facă decât să dispară pentru totdeauna.
Zbârciul pică pe
gânduri, acum că avea inimă, totul părea mai complicat. Simți o durere în piept
și nu își explica de unde este, ce înseamnă, era oarecum speriat. O privea pe
Nini de parcă nu ar mai fi vrut să termine povestea. Asculta cu atâta pofta
glasul ei un pic pițigăiat și și-a amintit cât de dor îi fusese să o audă din
nou pălăvrăgind despre nimicuri și chicotind pe înserat. Își aminti, imaginile
vii treceau cu repeziciune prin fața ochilor mari și senini ai Zbârciului.
”De ce, Nini?”
întrebă iar Zbârciul...”De ce?”
”Pentru că
altceva nu am știut ce să fac!” îi spuse Nini calmă.
”Dar hai să fim
veseli? Vrei? Și pentru asta o să îți fac un ultim cadou!” și Nini iar începuse
să zâmbească cu toată fața, iar ochii ei mari deja deveneau extrem de
pătrunzători, parcă ar fi citit din nou destine și suflete.
”Dă-mi cutia din
buzunarul tău! Aia de ai cumpărat-o înainte să mă întâlnești!”
”De unde știi și
asta, Nini?” întrebă contrariat Zbârciul.
”Pentru că eu
știu totul!” râse zgomotos Nini.
Zbârciul băgă
mâna în buzunar și îi întinse cutia lui Nini.
”Dar nu trebuie
să o deschid decât în a doua zi de Crăciun!” spuse Zbârciul.
Nini zâmbi iar...”Da, așa i-am
spus eu să te instruiască! Ca să mă mai joc măcar de la distanță cu mintea ta
curioasă, măcar pentru ultima oară!”
Nini, așeză cu
grijă cutia pe masă, trecuse mâna pe deasupra ei și un zgomot de parcă ar fi
crăpat un lacăt se auzise. O deschise apoi cu atenție și două lumini umpluseră
micul local. Erau atât de puternice, încât Zbârciul își acoperise ochii cu
mâna. Zâmbind, Nini îi explică următoarele:
”Privește de
aproape! Sunt două compartimente în micuța cutie, unul conține o inimă, iar
celălalt o dorință pe care poți să ți-o pui numai tu și care se va împlini. Nu
poți alege decât unul singur din cele două cadouri, doar unul. Alege cu
înțelepciune. Inima e pentru cine crezi tu că ar merita-o, dorința e doar
pentru tine. Crăciun fericit!” Nini zâmbi copilărește. ”E un joc, tot
timpul e un joc!”
Nu se știe ce a
ales Zbârciul și nu se știe nimic despre ce s-a întâmplat cu cei doi.
·
Într-o zi de
toamnă târzie, fata cu ochii verzi se oprise să bea o cafea. Intrase într-un
local mic și cochet, cu șemineu și mese de două persoane. Comandase cafeaua și
privea la fotografiile de pe pereți. Una singura i-a atras atenția în mod
special. La o masă mică, stăteau două arătări ciudate, înconjurate de o lumină
caldă, gălbuie. Fotografia era semnată în colțul din dreapta jos cu o inițială
– ”Z”.
III
CEVA NINI (SAU CE A FOST
DUPĂ ZBÂRCI)
Nini trăsese ușa
în urma ei și cu un scârțâit grav aceasta se închisese pentru totdeauna în
spatele său, în dimineața Crăciunului. Plecase de tot din viața Zbârciului sau
cel puțin asta trebuia să se întâmple după ce inima era la locul în care era
menită să fie, după ce mai înfăptuise încă o minune în ziua de Crăciun.
Dimineața aceea
era atât de frumoasă, cu un peisaj înghețat și inert ce se întindea la
picioarele lui Nini. Totul sclipea într-o infinitate de nuanțe argintii, iar
liniștea făcea din priveliște ceva feeric și aproape ireal. Mergea încet prin
zăpada Crăciunului, rememorând toate clipele pe care le petrecuse alături de
Zbârci și zâmbea ștrengărește la micile sporovăieli pe care le aveau în fiecare
seară, la poveștile fără sfârșit la care au visat și la multe altele, inclusiv
la inima atât de frumoasă pe care o găsise după amar de vreme uitată în cutia
prăfuită de pe raftul din bibliotecă... zâmbea... și pașii săi micuți treceau
repede peste străduțele înghețate ale peisajului de cleștar...”Ah... dacă măcar
pentru o clipă Zbârciul ar fi dorit să știe cine sunt cu adevărat... poate nu
ar fi trebuit să mai plec nicicând” își spusese Nini melancolică în gând.
Se oprise la
marginea unei mici păduri de la capătul orașului. Trăsese puțin aer în piept și
se furișă printre crengile copacilor încărcate cu zăpadă. Privea copilărește la
modul cum neaua se făcea rotocoale și aluneca de pe ramurile înghețate,
despărțindu-se în o mie de oglinzi mici atunci când lovea pământul. Nini își
privea chipul micuț în toate cele o mie de fațete ale zăpezii și râdea la
micile schimonoseli care apăreau în funcție de cum picau razele de lumină.
”Bună Icar! Ți-a
fost dor de mine?” întrebă Nini copilărește. ”De data aceasta
m-ai așteptat ceva ani buni, nu te-ai plictisit, Icar?” spuse Nini inocent și
cald. ”E timpul să ne întoarcem acasă, e timpul să mergem spre Tărâmul de
Nicăieri, la ai noștri. Promit să nu te mai las să mă aștepți niciodată atât de
mult. Și mie mi-a fost dor de tine, Icar!”
Icar era un
pegas de o frumusețe rară. Avea părul negru albăstrui, similar cu cerul în
nopțile cele mai întunecoase, iar în frunte avea o stea albă. Era cel mai
frumos pegas din tot Tărâmul de Nicăieri și era a lui Nini pentru totdeauna.
Coama sa lungă cădea în valuri pe lângă corpul masiv, iar ochii mari și negri
erau permanent calzi și misterioși.
Icar o aştepta
de fiecare dată pe Nini în același loc și nu se întorcea acasă decât cu ea
agățată în coama întunecată și rebelă.
Și de data
aceasta, Icar răsuflă zgomotos pe nările sale mari, se aplecă spre Nini și o
lăsă să se cațere pe acesta. Când Nini era prinsă bine de coama pegasului, își
răsfiră aripile mari și negre, lovi cu copita zăpada pufoasă împrăștiind fulgii
de nea în jurul acestuia și aștepta comanda de la Nini.
”Să mergem,
Icar, să mergem acasă, spre Tărâmul de Nicăieri!” porunci mica ființă.
Icar făcu un
gest de forță și se desprinse ușor de pământul înghețat, țintind cu repeziciune
cerul. Au zburat așa preț de ceva vreme. Nini se ținea bine de coama lui Icar,
iar capul mic îl sprijinea de grumazul acestuia. Avea ochii închiși și nu mai
dorea să își amintească prea multe despre lumea pe care numai ce o părăsise.
Trebuia să se întoarcă acasă, acolo era locul ei, în Tărâmul de Nicăieri. Acolo
o aștepta și Zar și toți ceilalți asemenea ei.
Icar începuse să
își încetinească zborul printre nori și cobora încet-încet către Tărâmul de
Nicăieri. În sfârșit ajunseseră. Nini dădu drumul coamei pegasului și se lăsă
să alunece ușor de pe el.
”Mulţumesc
Icar!” spuse Nini. ”Ești liber! Dacă o să am nevoie de
tine am să fluier de trei ori!”
Pegasul își
răsfiră din nou aripile imense și dispăru în văzduh cu repeziciune, lăsând
ecoul unui nechezat în urma acestuia. Nini îl privi pierdută până când acesta
nu s-a mai văzut deloc. Nu știa niciodată unde pleacă Icar atunci când este
liber, dar îi plăcea să creadă că se transformă într-o stea și rămâne așa până
la următorul fluierat a lui Nini.
Se afla în fața
unei căsuțe mici de lemn situată undeva într-o mică poieniță de pe marginea
unui lac. Căsuța era desprinsă dintr-o altă dimensiune, cu prispă largă și
ferestre mari, la care erau atârnate decorațiuni de Crăciun. Pe prispă era o
măsuță mică de lemn, acum acoperită cu zăpadă și câteva scaune la fel de albe
și înghețate și ele.
Lacul era
înghețat acum, iar albul imaculat al acestuia sclipea în bătaia soarelui. Nini
puse mâna deasupra ochilor și scurta cu privirea zarea. Totul era neclintit,
nimic nu mișca și totul era învăluit de o liniște profundă. Singura pată de
culoare era micul podeț din scândură învechită care făcea ieșirea la lac. Mai
ales în nopțile de vară îi plăcea să petreacă acolo mult timp ascultându-și
gândurile sau jucându-se cu Zar.
Din micuța
căsuță din poiană începuse să se audă gălăgie. Nini își făcu parcă un pic de
curaj, apăsă pe clanță și intră.
”Felicitări
Niniii!!! Ești cea mai tare!!! La mai multe realizări de acest gen!!!
Felicitări Nini!!” răsunau o multitudine de voci din interior.
”Bine te-ai
întors Nini!”
îi spusese Lea și
o îmbrăţişă cu drag. ”Ai reușit! Ai fost singura care i-ai adus inima
înapoi Zbârciului! Ești foarte bună! Te așteaptă o recompensă pe măsură în
acest Crăciun! Abia așteptam să te avem printre noi din nou!”
”Mulțumesc
frumos, Lea!” răspunse Nini cu glas stins. ”Da știu că am
reușit ceea ce voi încercați să faceți de foarte mulți ani! Mă bucur că
Zbârciul acum are o inimă și va fi fericit!”
”Am lăsat pe
biroul tău un alt dosar de care aș dori să te ocupi, dar asta bineînțeles după
ce îți trăiești din plin perioada de glorie bine meritată!” i-a spus Lea
zâmbind prietenește și pierzându-se prin mulțimea din căsuță.
”Felicitări
Nini!” răsunau iar glasurile mulțimii.
După ce zâmbise
și mulțumise cordial tuturor, Nini se îndreptă spre micul său birou. Deschise
ușa și se așeză la geam. Privind spre nicăieri, își spusese în gând ”Felicitări
Nini! Ai reușit! Ai mai înfăptuit imposibilul din nou într-o zi de Crăciun!”
Aruncă apoi
ochii pe birou și văzu noua sa misiune. Deschise dosarul pe care scria cu
litere mari ”Tara”. Primul
lucru care îi atrăsese atenția fu poza Tarei. Era atât de frumoasă, îți tăia
respirația zâmbetul său hipnotizant.
”Ce frumoasă și
fără inimă!” spuse Nini. ”Pentru tine oare ce rol aș putea juca pentru a te
face fericită?”
Începuse apoi să
răsfoiască dosarul și să citească destinul Tarei. La un moment dat văzu un
cuvânt atât de familiar. Tara trebuia să fie iubita Zbârciului cu inimă. Iar
după acel moment nu mai scria nimic concret... se vorbea despre alegeri, despre
dorințe și inimi, dar nimic care să fie concludent. Nu prea înțelesese nimic
din ce s-ar fi ales din Tara și Zbârci. Nini, trebuia doar să îi dea Tarei
inima, atât.
Mai citi câteva
pagini din dosar, apoi îl închisese și scoase o coală de hârtie pe care a scris
câteva rânduri, le-a semnat și s-a îndreptat spre biroul superiorului său Lea.
”Am venit să îți
las ceva!” a spus Nini.
A pus hârtia pe
birou, s-a întors și a plecat.
Lea citi hârtia
și zâmbi cald. Era cererea de demisie a lui Nini. Hotărâse să se oprească. Ceva
se întâmplase probabil în ultima sa misiune, suspecta Lea. Nu a oprit-o pe
Nini. I-a transmis un mesaj mai târziu cu ”Crăciun
fericit!”
Nini părăsi
micuța casă de lemn și cu pași mărunți se îndreptă spre acasă. Acolo o aștepta
Zar, fidelul său companion și cel ce îi făcea calde nopțile lungi de iarnă.
Zar era câinele
său și îl botezase așa pentru că era cam pătrat și în culori de alb și negru.
Era tare haios Zar, figura acestuia zâmbea permanent și toată lumea din Tărâmul
de Nicăieri îl iubea. Plus că, numele său îi amintea permanent că are
posibilitatea de a alege mai mult de două variante. Un zar are 6 fațete și tot
atâtea posibilități de investigat.
Locuința lui
Nini era micuță, cât să îi ajungă ei și lui Zar. Nici măcar prea mulți musafiri
nu ar fi încăput acolo. Deschise ușa și intrase în casă. Era primitoare casa ei
mai mereu, iar Zar era cel mai fericit să o revadă la fiecare întoarcere.
Țopăia la picioarele ei în așteptarea a ceva bun și dacă nu primea măcar un
scărpinat pe burtă ar fi făcut revederea mai plăcută.
Nini își mângâie
prietenul cu afecțiune și apoi încercă să își pună gândurile în ordine. Întâi
își făcu un ceai, apoi se așeză în fotoliu și privind zăpada de afară începuse
să se gândească la ale ei.
Nini ani de zile
adusese inimi înapoi tuturor persoanelor ciudate și imposibile care refuzau să
creadă că au așa ceva. Avusese multe misiuni de acest gen și toate încununate
de succes. Ea reușise imposibilul acolo unde deja speranța era aproape
inexistentă. Și ea făcuse miracole doar pentru fericirea celorlalți. Nini nu
avea inimă. Pentru ea nu a existat niciun miracol care să îi redea ceea ce ea
își dorea cel mai mult. Ar fi vrut să primească și ea de Crăciun o inimă, una
mică, capabilă să bată regulat în pieptul său și să o copleșească cu emoții,
care mai de care mai intense, așa cum văzuse la toți ceilalți care primiseră
așa ceva.
După ce plecă de
la Zbârci, golul din locul în care ar fi trebuit să fie o inimă parcă se făcuse
și mai mare, iar ultimul job pe care îl primise parcă îi răscolise ceva în
interior. Nu durea nimic, nu avea cum să doară un loc gol, dar ceva nu mai era
așa cum trebuia să fie de obicei, liniștit, calm.
Nu i se părea
corect să îi mai facă practic cadou încă o inimă Zbârciului. Să pună mâna să
își facă singur rost de ea. ”Bine că ți-am fost prieten imaginar atâția ani...
nici măcar nu te-ai străduit să mă cunoști prea mult... bine că am fost bufonul
tău și ți-am dat șansa la fericire...” își spunea Nini cu oftică.
Nini nu era
răutăcioasă de fel, dar uneori simțea că poate ar merita și ea ceea ce primesc
ceilalți... măcar o inimă... măcar a ei.
Trebuia să se
întoarcă în Lumea Cealaltă, trebuia să părăsească Tărâmul de Nicăieri, simțea
că rostul ei aici se terminase cumva.
Simțea că ceva o
ținea legată de Lumea Cealaltă. Așa că se apucă să își facă un mic bagaj, îl
luă și pe Zar și fluieră spre cer. De nicăieri se auzise mai întâi un nechezat,
apoi se văzu un punct negru ce devenea din ce în ce mai mare. Icar cobora de pe
bolta cerească către Nini. Se oprise în fața acesteia și nechezând se înclină
astfel încât Nini să se poată urca cu tot cu Zar.
”Spre Lumea
Cealaltă!” porunci Nini, iar Icar porni în forță călcând norii și împrăștiind
praf de stele în urmă.
În sfârșit
ajunsese înapoi. Descălecă de pe Icar, îl mângâie cu dragoste pe botul umed, pe
steaua din frunte și îi șopti la ureche ”A fost ultimul
tău drum cu mine, Icar! Acum ești liber pentru totdeauna! Fugi unde vrei tu!
Mulțumesc prietene!
Ești liber!”
Icar necheză
puternic, se aplecă politicos în fața lui Nini, apoi își răsfiră aripile negre
și zbură spre cer. În locul în care dispăru se ivi o mică stea albastră. ”Știam că ești o
stea!” își șopti Nini și chipul său se acoperi de un zâmbet larg, iar ochii i
se umeziră. ”Adio prietene!”.
Îl luă apoi pe
Zar și porniră în noua lor aventură pe Lumea Cealaltă. Anii au trecut și Nini
se pierdea printre oameni, terase, muzică, cărți citite și povești spuse celor
mici. Zar era prietenul său de nădejde, mereu o însoțea pretutindeni și mereu o
înveselea. În toți acei ani de au trecut nimeni nu îi dăruise lui Nini nicio
inimă.
Nini se gândea
des la minunile pe care le săvârşise în trecut, la fericirea Zbârciului, la
fericirea Tarei împreună cu Zbârciul, la fericirea tuturor celorlalte ființe
care își primiseră inima înapoi. Se gândise îndelug la faptul că poate nu ar fi
trebuit să renunțe la a face astfel de minuni, dar nu i se părea corect că
trebuia să fie orice altceva numai ea nu pentru a obține rezultatele cele mai
bune. După îndelungi cugetări se hotărâ să mai acorde o șansă oamenilor fără
inimă. Numai că, de data aceasta, nu ea era cea care trebuia să se sacrifice,
ci ei trebuiau să aleagă ce este mai important.
Așa că în
fiecare Ajun de Crăciun, Nini deschidea” Miracolul”. Aceasta era denumirea pe
care o alesese pentru mica sa activitate ce avea să suplinească cumva renunțarea
la fostul său loc de muncă. ”Miracolul” era un magazin mic, situat pe una dintre
străduțele izolate ale urbei și care apărea numai în ziua de Ajun de Crăciun.
După această zi se făcea una cu pământul până în următorul an de Ajun.
Firma
magazinului era o stea argintie ce răspândea o lumină puternică în acea seară
magică, iar pentru Nini însemna steaua ce îndeplinește dorințe. Magazinul era
micuț, iar servirea ireproșabilă. Totul era dinainte știut, cine va veni, ce va
cere, cât timp se va decide. Domnișoara care se ocupa de gestionarea comenzilor
era mereu pregătită și studia cu atenție toți clienții. Cadourile erau
reprezentate de cutii, mici, mari, prăfuite, scumpe, ieftine, cutii precum cea
în care găsise Nini inima Zbârciului. Numai că, de data aceasta, cutiile aveau
două compartimente. În unul dintre compartimente se afla o inimă, pe care
clientul putea să o păstreze pentru el sau o putea dărui unei persoane speciale
din viața lui ce avea nevoie de inimă. În cel de-al doilea compartiment era o
stea, care reprezenta o dorință ce se împlinea. Niciodată clientul nu putea
alege ambele variante, trebuia să se decidă foarte bine ce alegere face, mai
ales că acest cadou nu se ivea decât o singură dată în viață.
Acestea au fost
condițiile lui Nini. Mai ales că toate ființele ar trebui să aprecieze pe cei
ce le dau o inimă, pentru că se plictisise să vadă că mulți se comportă ca și
cum li s-ar cuveni gratuit acest lucru. Era condiția lui Nini, alegi o inimă
sau o dorință, niciodată pe amândouă.
Anii au trecut
de când îl văzuse ultima oară pe Zbârci, iar Nini se gândea destul de des la
el, la fericirea lui cu Tara, la faptul că la un moment dat va trebui să treacă
și el pe la ”Miracolul” să îi cumpere o inimă Tarei. Se gândea la Zbârci și la
alegerea pe care o va face... va alege dorința, inima pentru Tara sau poate își
va aduce aminte de ea și poate îi va oferi ei acea inimă... poate...
”Eh, Nini, numai
tâmpenii ai în cap!” se dojenea Nini. ”Speri aiurea la minuni care nu se vor întâmpla
niciodată pentru tine!”
Se făcură 5 ani
de când Zbârciul avea o inimă, de când Nini se întorsese în lumea lui și
trecuseră ceva Ajunuri de Crăciun.
Deodată pe lista
lui Nini apăru numele Zbârciului. Nini se emoționă ușor, zâmbi melancolică,
speră pentru ea, apoi instrui fata de la magazin cât de repede putu îl legătură
cu Zbârciul. După ce îi oferi informațiile necesare și complete adăugă” Lui să
îi spui să deschidă cutia a doua zi de Crăciun!” și se grăbi să se îndrepte
oriunde în alt loc, astfel încât, să nu fie prin preajma Zbârciului când acesta
va intra în magazin.
Ieșise repede
însoțită de Zar și se bucurau de zăpada de dinaintea Crăciunului. Își luase o
marjă de eroare și se depărtă suficient astfel încât să nu se întâlnească cu
Zbârciul. Apoi, începuse să se joace prin zăpadă cu Zar. Se tăvăleau ca
bezmeticii prin nămeții albi, Nini făcea îngerași pe omătul pufos. Apoi, găsise
niște conuri de brad și i le arunca lui Zar, iar acesta bucuros alerga după ele
să le prindă și să fugă de Nini ca nu cumva să i le ia. Era hărmălaie multă
acolo, iar veselia era maximă. Se bucura Nini de joacă precum un copil mic, iar
Zar contribuia și mai mult la amplificarea stării de fericire a lui Nini.
Deodată, auzise
că cineva o strigă. O voce, răgușită și câteva sunete abia articulate se auzeau
în spatele acesteia” Niniii!”.
Joaca încetase,
iar Nini încremenise. Recunoscuse după atâta vreme vocea Zbârciului. Se
întorsese încet, zâmbi melancolic și încercă să își ascundă ochii plini de
lacrimi.
Ca să scape de
tensiunea momentului, îl prezentă pe Zar Zbârciului și îi spusese povestea
prietenului său patruped.
Mereu însă îi
răsuna în cap întrebarea obsesivă a Zbârciului ”De ce, Nini?”
Știa că la un
moment dat trebuia să îi dea explicația reală, deși ar fi spus cu sarcasm alte
o mie de lucruri care îi treceau prin cap ”Da domnule
Zbârci, poate te-ai mai fi uitat și la cei din jurul tău și nu ți-ai fi pierdut
privirea în lungimea nasului tău! Poate dacă te-ai fi hotărât să îmi acorzi
atenția pe care o meritam și să nu te porți cu mine de parcă aș fi fost valetul
tău, după chef și dispoziție aș mai fi stat! Ți-am dat-o pe Tara, e frumoasă...
și atât... nici asta nu te mulțumește! Aaaa... vrei să fie măcar un sfert
precum prietenul tău imaginar? Ignorantule!” își spunea Nini cu ciudă.
Apoi s-a calmat,
Zbârciul bânguia ceva în continuare. L-a luat de braț și l-a dus la magazinul
de vinuri. Era localul său preferat, iar Zar era de-al casei. Ființele de acolo
îi îndrăgeau pe amândoi și de fiecare dată îi primeau cu căldură.
Nini îi explică
Zbârciului de ce a trebuit să plece. De asemenea, îi explică și rațiunea
cadoului său special. Încerca să facă totul să pară amuzant dar, cuvintele i se
poticneau... spera că poate va primi ea inima cu pricina... măcar în acest
Crăciun.
Și au stat mult
de povești în acel local, apoi după o vreme, nu s-a mai știut nimic nici despre
Zbârci, nici despre Nini, despre Tara sau Zar. Din când în când oamenii mai
istoriseau în Ajun de Crăciun povestea Zbârciului și a lui Nini, neștiind însă
ce alegere a făcut Zbârciul, să fi ales pentru el, să fi ales pentru Nini, să
fi ales pentru Tara... sau poate pentru oricine altcineva...
Povestea nu va
avea sfârșit decât într-un Ajun de Crăciun când... se va alege...
·
Fata cu ochii
verzi ieșise din micul local după ceva vreme... privi cerul si văzu o stea
albastră...”O fi Icar?” și-a zâmbit. Apoi, și-a pus o dorință... poate se va
împlini în acest Crăciun...
IV
CU DRAG,
PENTRU NINI
Și
poveștile au curs între Zbârci și Nini și orele au trecut pe nesimțite, au râs
și au depănat amintiri pe care le-au avut împreună. Inima Zbârciului radia atât
de frumos în pieptul său, iar lumina de un roșu incandescent se împrăștia prin
fața ochilor lui Nini. Micuța făptură privea fascinată la acea lumină. Nu mai
văzuse încă la nimeni atâta culoare și atâta intensitate. Zbârciul continua să
povestească, de parcă timpul s-ar fi terminat imediat și magia momentului ar fi
dispărut undeva în neant. Și vorbea cu poftă, gesticulând intens, râzând,
dorind să recupereze toți acei ani de liniște într-o singură seara. Nini îl
asculta liniștită continuând să privească lumina ce radia din inima Zbârciului.
”Ai văzut Zbârciule?” îl întrerupse Nini.
”Ce să văd?” răspunse Zbârciul nedumerit.
”Inima ta!” și Nini ridică privirea și îl
îndemnă să fie atent la culoarea din pieptul său. ”Inima ta, Zbârciule,
privește-o acum! Radiază!”
Zbârciul trezit parcă din visare aplecă
ochii spre pieptul său și văzu cu adevărat minunea.
”Dar…dar… niciodată nu a mai luminat atât
de intens…niciodată!!” murmură pe un glas scăzut Zbârciul. ”Ce se întâmplă cu
mine?” o întrebă aproape nervos pe Nini. ”O am de 5 ani de zile, am fost
fericit, dar niciodată nu a radiat atât de puternic! De ce se întâmplă asta
acum?”
Și cascada de întrebări spuse cu panică,
emoție și nedumerire cădeau asupra lui Nini ca un ropot de ploaie de vară.
Nini îl privi cu ochii ei mari și negri
pe Zbârci, privirea îi devenise caldă și melancolică, iar un zâmbet timid i se
ivea pe chipul micuț și blând.
”Dă-ți seama singur!” i-a spus pe un ton
cald, uitându-se intens în ochii mici si căprui. ”Decât să mă întrebi pe mine
mai bine taci și privește! Poate e doar o altă minune de Crăciun pe care am
făcut-o pentru tine, poate nici măcar nu e meritul meu, poate așa trebuie să se
întâmple…atâția de poate Zbârciule…și răspunsul îl vei găsi ascultând în tăcere bătăile din pieptul tău! Nu-i
așa că niciodată nu te-ai obosit să prețuiești ce ai primit? Ai fost prea
mândru să te lauzi lumii întregi cu frumusețea cadoului, dar niciodată nu ai
înțeles utilitatea lui?”
Zbârciul se schimonosi un pic și își
reaminti de faptul că tot ceea ce făcuse cu inima sa era să se fălească în fața
celor mai puțin norocoși. Își aminti cât de mândru mergea prin oraș cu inima
așezată în piept ca un neprețuit trofeu, cum a întâlnit-o pe Tara și a uimit-o
cu darul său magic și multe altele. Cum niciodată intensitatea roșiatică din
pieptul său nu radia atât de puternic, nici măcar în preajma Tarei. Crezuse
atâta timp că viața lui este perfectă, așa cum se scurgea ea lin, crezuse că nu
există nimeni mai important decât Tara și că tot ceea ce făcuse el era
suficient și mulțumitor. Oamenii trebuiau să îl accepte și să îl respecte
pentru că el era o ființă simpatică și inteligentă, trebuiau să îi ofere totul
doar pentru că el exista și merita și se alesese cu o inima roșiatică. Din
partea lui primeau politețe și mulțumire și totul se încheia acolo, iar dacă nu
îi convenea ceva sau cineva era mult mai ușor să plece pentru că nu se merita
vreun efort din partea lui. Clar ceilalți nu îl înțelegeau suficient și nici nu
înțelegeau lumea lui perfectă.
”Tu meritai totul, dar oare cât ai oferit
în schimb?” întrebă Nini.
Zbârciul privi rușinat la Nini și o
întrebă ”Tu de unde știi toate astea? De unde știi ce am făcut eu cu inima
mea?”
Nini, plecă privirea, icni puțin, iar o
lacrimă se prelinsese pe fața ei micuță, căzând pe masa albă și lăsând mărturia
tristeții ei. Se scutură apoi și ridică ochii umezi către Zbârci.
”Crezi că dacă eu nu am inimă, asta
înseamnă că nu pot simți?” privirea i se înnegri și Nini continuă ”Eu știu tot,
Zbârciule! Eu am pus atâtea inimi în pieptul multora și am simțit fiecare
bătaie, fiecare intensitate și fiecare lumină. Le-am simțit în golul din
lăuntrul meu! Fiecare inimă irosită s-a stins în întunericul din mine, fiecare
inimă ce trebuia să radieze precum face acum inima ta, abia că mai pâlpâie pe
ici pe colo…”
Între cele două mici ființe fantastice se
așternu liniștea.
”De ce nu mi-ai spus cum trebuie să o
folosesc? De ce nu m-ai învățat? De ce nu ai mai rămas atunci cu mine ca să îmi
arăți la ce folosește o inimă?” se răstea Zbârciul la Nini.
Nini se uită din nou cu căldură la Zbârci
și rosti pe un ton liniștit ”Pentru că rolul meu era doar să îți pun inima în
piept și să îi ascult mereu bătăile! Aici se oprește menirea mea. Pentru cine
avea să devină incandescentă era menirea ta să afli! Toate au un timp ca să se
întâmple și să realizezi!”. Zâmbetul apăruse din nou pe chipul lui Nini. ”Doar
tu știi pentru cine bate inima ta, eu doar o ascult mereu și mereu în golul
rezervat mie.”
Zar se apropie încet de Nini și își lipi
delicat nasul său umed de mica mânuță a ciudatei creaturi. Nini îl privi cu
blândețe, îl mângâie afectuos și îi spuse:
”Da Zar, e timpul!”
”E timpul pentru ce?” întrebă Zbârciul.
”E timpul să plecăm, Crăciunul e pe
sfârșite acum…”
Atunci Zbârciul vrând să prelungească
toate minunile și clipele se ridică de la masă, luă cutia și i-o întinse lui Nini.
”Ți-o dau ție!” spuse cu voce tremurândă.
”Vreau să fie a ta!”
Nini îl privi iar cu melancolie și îi
spuse:
”Apreciez, dar iar nu ai înțeles mare
lucru din ce ți-am spus! Eu nu pot primi cutia cu ambele cadouri. Tu trebuie să
decizi dacă îmi dai inima sau îți păstrezi dorința pentru tine. Ești singurul
care poate lua această hotărâre!”
Zbârciul prinse inima roșiatică din cutie
cu degetele sale lungi și i-o dădu lui Nini.
”Vreau să fie a ta! Vreau să fii și tu
incandescentă și caldă! Vreau toate astea pentru tine!”
Nini o ridică cu grijă din mâinile
Zbârciului, se răsuci pe călcâie, îl luă pe Zar și ieși pe ușa micului local.
Zbârciul rămase în urmă…privind cum ușa
grea se trântește de toc, cum tăcerea iar se așternea, cum lumina devenea din
ce în ce mai difuză. Privea în gol și aștepta cumva să se întoarcă Nini.
Zăpada pufoasă scârțâia sub pașii apăsați
ai lui Nini. Zar mergea acum liniștit și o însoțea docil pe ciudata ființă. O
porniseră împreună pe o altă străduță din micul orășel.
Nini ținea la piept mica inimă și era
tristă. Privea înainte fără să aștepte nimic. Cu furie strânse în pumn lumina
cea roșie și o azvârli cu putere spre nicăieri. Pata de culoare brăzdă zarea și
lăsă o coadă sângerie în urma sa. În cădere se lovi de o piatră de pe margine drumului
și se dezbină într-o infinitate de fâșii purpurii, împrăștiindu-se peste tot
orașul ca o ceață densă. Nini mergea mai departe prin peisajul înghețat fără
nici măcar să bănuiască că mai făcuse o ultimă minune de Crăciun. Toată urbea
avea acum câte o bucățică din micuța sa inimă.
Drumul se așternea la picioarele ei, iar
liniștea de după Crăciun o însoțea spre nicăieri. Prietenul ei de nădejde
mergea alături de ea.
Deodată, în spatele ei apăru o lumină
intensă albastră și învălui tot peisajul rece. Se auzi un zgomot de bătai de
aripi și Nini se opri din mers. Întoarse un pic timorată privirea și zâmbi.
”Icar, știam că tu esti o stea! Cea care
îmi va îndeplini dorința, a mea și numai a mea!”
Prietenul său se apropie maiestuos de ea,
aplecă grumazul și un abur cald ieșise pe nările sale. Nini îl mângâie cu
dragoste și ochii i se umeziră. Îl sărută pe frunte și îi prinsese între micile
mânuțe chipul.
Icar făcu o reverență și o îndemnă să îl
încalece. Nini îl luă pe Zar și se urcă pe steaua Icar.
”Să mergem, Icar!” spuse Nini blând.
”Du-mă acolo unde știi tu că trebuie să fiu!”
Pegasul bătu puternic din aripi
împrăștiind lumină în jurul său și se desprinse de pământul înghețat. Au zburat
ceva vreme, oricum nu mai conta pentru Nini, era important să ajungă acolo, în
Lumea Ei.
Pe cer, după acel Crăciun pe lângă marea
stea albastră au apărut două mici stele argintii ce pâlpâie intens în fiecare
noapte. Acolo probabil s-au oprit cei trei din călătoria lor…în Lumea Ei, iar
Lumea Ei poate fi văzută doar de cei care nu uită să ridice ochii spre cer.
·
Trecuseră
ceva zile de la Crăciun și fata cu ochii verzi se plimba liniștită prin mica
urbe însoțită de al său câine. Se distrau adunând conuri de brad de pe marginea
drumului și fugărind crenguțe căzute de la greutatea zăpezii. La un moment dat,
fata cu ochii verzi duse mâna la piept speriată parcă de faptul ca ar fi putut
pierde ceva. Și-a descheiat un pic haina și o lumină roșiatică răzbătea din
palma sa.
Deodată, câinele cu botul scurt și fără
coadă fugi de lângă fata cu ochii verzi către ușa unui local sărind fericit pe
o altă ființă. Fata cu ochii verzi ridică privirea și chipul i se însenină ,
apoi zâmbi larg. Grăbi pasul către ființa din fața ușii grele de lemn și o
îmbrățisă cu drag. Ființa îi prinse tandru cu mâinile fine chipul și o sărută
pe frunte. ”Crăciun fericit Nini!” i-a spus zâmbind.
Și au intrat toți trei în micul local
cochet, cu mese din lemn, cu lumină caldă. În urma lor rămăsese doar o dâră de
lumină de un roșu incandescent, iar de atunci, pentru Nini a fost în fiecare zi
Crăciun.
-
S F Â R Ș I T-
